Cartea Urantia. Urantia Foundation
Читать онлайн книгу.
antropomorfism exaltat. Conceptul antropomorfismului a fost înălţat de creştinism de la idealul uman până la conceptul transcendent şi divin al persoanei lui Cristos glorificat. Este antropomorfismul cel mai înalt pe care oamenii îl vor putea concepe vreodată.
5:4.10 (67.8) Conceptul creştin de Dumnezeu tinde să combine trei învăţături separate:
5:4.11 (67.9) 1. Conceptul ebraic- Dumnezeu ca apărător a valorilor morale, un Dumnezeu al dreptăţii.
5:4.12 (67.10) 2. Conceptul grec- Dumnezeu ca unificator, un Dumnezeu al înţelepciunii.
5:4.13 (68.1) 3. Conceptul lui Isus- Dumnezeu ca un prieten viu, un Tată iubitor, prezenţa divină.
5:4.14 (68.2) Este deci evident că teologia compozită creştină întâmpină mari dificultăţi în atingerea coerenţei. Aceste dificultăţi sunt încă agravate datorită faptului că doctrinele creştinismului primitiv erau în general fondate pe experienţa religioasă a trei persoane diferite, Filon din Alexandria, Isus din Nazaret şi Paul din Tarse.
5:4.15 (68.3) Când studiaţi viaţa religioasă a lui Isus, vizualizaţi-o în mod pozitiv. Nu vă gândiţi prea mult la faptul că el era fără de păcat, ci gândiţi-vă mai degrabă la dreptatea sa, la servirea sa plină de iubire. Conceptul ebraic de Tată celest dădea la iveală o iubire pasivă. Isus a ridicat iubirea pasivă dezvăluită în conceptul ebraic de Tată ceresc la afecţiunea mai înaltă şi mult mai activă şi iubitoare a unui Dumnezeu pentru făpturile sale, Dumnezeu care este Tatăl tuturor indivizilor, chiar şi al răufăcătorilor.
5. Conştiinţa de Dumnezeu
5:5.1 (68.4) Originea moralităţii se găseşte în raţiunea conştiinţei de sine. Moralitatea este supraanimală, însă în întregime evolutivă. Evoluţia umană îmbrăţişează în desfăşurarea sa toate înzestrările antecedente dăruirii Ajustorilor şi revărsării Spiritului Adevărului. Atingând însă nivelele moralităţii, omul nu este scutit de luptele efective ale vieţii de muritor; mediul fizic în care trăieşte comportă lupta pentru existenţă; anturajul social necesită ajustări de etică; situaţiile morale cer ca el să facă alegeri în sferele cele mai înalte ale raţiunii, experienţa spirituală (realizarea lui Dumnezeu) cere ca el să-l găsească şi să se străduiască sincer să îi semene.
5:5.2 (68.5) Religia nu se bazează nici pe faptele ştiinţei, nici pe obligaţiile societăţii, nici pe ipotezele filozofiei, nici pe îndatoririle pe care le implică morala. Religia este un domeniu independent de răspuns al oamenilor la situaţiile vieţii, şi ea apare infailibil în toate stadiile de dezvoltare umane posterioare moralei. Religia poate impregna cele patru nivele ale realizării valorilor şi ale bucuriei fraternităţii universale: nivelul fizic sau material al autoconservării, nivelul social sau emoţional al fraternităţii, nivelul raţiunii morale sau a datoriei şi nivelul spiritual în care există conştiinţa comuniunii universale prin adorare divină.
5:5.3 (68.6) Savantul care caută faptele îl concepe pe Dumnezeu ca fiind Cauza Primă, un Dumnezeu al forţei. Artistul care exprimă emoţia îl vede pe Dumnezeu ca fiind idealul frumuseţii, un Dumnezeu al esteticii. Filosoful care raţionează înclină uneori să afirme principiul unui Dumnezeu al unităţii universale, adică Deitate Panteistă. Persoana religioasă încrezătoare crede într-un Dumnezeu care întreţine supravieţuirea, Tatăl din Ceruri, Dumnezeul iubirii.
5:5.4 (68.7) Conduita morală precede întotdeauna religia evolutivă, şi ea face parte chiar şi din religia revelată, însă nu este niciodată totalitatea experienţei religioase. Servirea socială este rezultatul gândirii morale şi al trăirii religioase. Moralitatea nu conduce biologic la nivele superioare ale experienţei religioase. Adorarea frumosului abstract nu este slăvirea lui Dumnezeu, nici exaltarea naturii, nici respectul pentru unitate nu sunt slăvirea lui Dumnezeu.
5:5.5 (68.8) Religia evolutivă este mama ştiinţei, a artei şi a filozofiei, care au ridicat omul la nivelul receptivităţii la religia revelată, inclusiv la dăruirea Ajustorilor şi la venirea Spiritului Adevărului. Tabloul evolutiv al existenţei umane începe şi se sfârşeşte cu religia, însă cu calităţi foarte diferite ale religiei, una evolutivă şi biologică, alta revelatoare şi periodică. Şi astfel, în timp ce religia este normală şi naturală pentru om, ea mai este şi opţională totodată. Omul nu trebuie să fie religios împotriva voii sale.
5:5.6 (69.1) Experienţa religioasă fiind esenţialmente spirituală nu poate fi pe deplin înţeleasă de mintea materială, de unde şi rolul teologiei, care este psihologia religiei. Doctrina esenţială a realizării de către om a lui Dumnezeu creează un paradox în înţelegerea finită. Îi este aproape imposibil logicii umane şi raţiunii finite să armonizeze conceptul imanenţei divine - un Dumnezeu lăuntric şi parte din fiecare individ, cu ideea transcendenţei lui Dumnezeu - dominaţia divină a universului universurilor. Aceste două concepte esenţiale ale Deităţii trebuie să fie unificate prin priceperea, prin credinţă, a conceptului de transcendenţă a unui Dumnezeu personal şi prin realizarea prezenţei interioare a unui fragment din acest Dumnezeu cu scopul de a justifica o adorare inteligentă şi a valida speranţa într-o supravieţuire personală. Dificultăţile şi paradoxurile religiei sunt inerente faptului că realităţile religiei depăşesc complet capacităţile de înţelegere intelectuală a muritorilor.
5:5.7 (69.2) Omul muritor extrage trei mari satisfacţii din experienţa sa religioasă, chiar şi în zilele trecerii sale temporale pe pământ.
5:5.8 (69.3) 1. Din punct de vedere intelectual, el dobândeşte satisfacţia unei conştiinţe umane mai bine unificate.
5:5.9 (69.4) 2. Din punct de vedere filosofic, el se bucură să-şi vadă justificate idealurile sale de valori morale.
5:5.10 (69.5) 3. Din punct de vedere spiritual, el se dezvoltă în experienţa de prietenie divină şi în satisfacţiile spirituale ale adevăratei adoraţii.
5:5.11 (69.6) Conştiinţa de Dumnezeu, aşa cum o încearcă muritorii în evoluţie ai tărâmurilor, trebuie să constea în trei factori variabili, trei nivele diferenţiale de realizare a realităţii. Există, mai întâi, conştiinţa mentală - înţelegerea ideii de Dumnezeu. Urmează apoi conştiinţa sufletului - realizarea idealului de Dumnezeu. La urmă, începe să răsară conştiinţa spiritului - realizarea realităţii spirituale a lui Dumnezeu. Prin unificarea acestor factori ai realizării divine, oricât de incompletă ar fi ea, personalitatea muritoare răspândeşte constant, peste toate nivelele conştiente, o realizare a personalităţii lui Dumnezeu. La muritorii care au atins Corpul Finalităţii, toate acestea vor conduce la timpul cuvenit la realizarea supremaţiei lui Dumnezeu şi vor putea după aceea să ducă la realizarea ultimităţii lui Dumnezeu, la o fază a supraconştiinţei absonite a Tatălui din Paradis.
5:5.12 (69.7) Experienţa conştienţei de Dumnezeu rămâne aceeaşi de la generaţie la generaţie. Însă cu fiecare epocă mai avansată în cunoaşterea umană, conceptul filosofic şi definiţiile teologice despre Dumnezeu trebuie să se schimbe. Cunoaşterea lui Dumnezeu sau conştiinţa religioasă este o realitate universală, însă, oricât de valabilă (reală) ar fi experienţa religioasă, ea trebuie să accepte a se supune unei critici inteligente şi unei interpretări filosofice rezonabile. Ea nu trebuie să caute să rămână un lucru izolat de totalitatea experienţei umane.
5:5.13 (69.8) Supravieţuirea eternă a personalităţii depinde în întregime de alegerea minţii muritoare, ale cărei decizii determină potenţialul de supravieţuire al sufletului nemuritor. Când mintea îl crede pe Dumnezeu, când sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeu şi când, odată cu Ajustorul susţinător, toţi îl doresc pe Dumnezeu, atunci supravieţuirea este asigurată. Nici limitările intelectului, nici îngrădirea învăţământului, nici privarea de cultură, nici sărăcia stării sociale, nici chiar un standard moral inferior,