ieșire, simțind cum îl urmărește privirea lui Dru tot drumul până la Miez.

      El a plutit spre înainte din Sectorul IV până la cabinele de odihnă din Sectorul II. Ușa de la cabina Tylei era închisă, iar semnul roșu-galben de afară avertiza că artigravul era pornit. S-a orientat în mod corespunzător și a bătut ușor în ușă.

      − Du-te, lasă-mă, răsună vocea Tylei dinăuntru. − Nu vreau să vorbesc cu nimeni.

      Bred a intrat oricum. Simți o smucitură bruscă și o rafală de vânt, în timp ce păși din levitația Miezului în câmpul gravitațional artificial din cabina Tylei. A închis ușa în urma lui pentru a anula presiunile atmosferice și privi cu sens la sora lui.

      Tyla era întinsă pe patul suprapus, cu fața îngropată în pernă. Se uită în sus la el și mârâi. − Nu sunt angajată cu salariu. Am dreptul la un pic de intimitate, nu-i așa?

      − Ești sora mea mai mică și trebuie să am grijă de tine.

      Tyla își șterse cu pumnul unele dintre lacrimile de pe față, apoi își sprijini tot corpul într-un cot. − Ajută-mă atunci, dacă tot ai venit aici doar să-mi reamintești că ești cu șaisprezece minute mai mare decât mine...

      Bred se așeză ușor pe marginea micului birou construit în perete. − Nu, de fapt am venit să văd de ce ai pornit artigravul.

      − Pentru că nu pot plânge ca lumea în levitație. Acum, lasă-mă în pace.

      − Tocmai am atins miezul problemei, totuși. De ce plângi?

      Ochii lor s-au întâlnit și, pentru o clipă, sufletul ei fu gol. − Sunt eu atât de diferită de ceilalți?

      Întrebarea îl zăpăci pe Bred. − Nu sunt sigur ce vrei să spui.

      − Nu sunt proastă, îmi cunosc reputația - cățea mică răsfățată, regină de gheață îngâmfată, secera balului. Am treizeci și trei de ani și nu m-am căsătorit niciodată. Oricine s-a căsătorit cel puțin o dată până la vârsta asta, chiar și tu. Eu ce am?

      − Viața cu Barb a nu prea a semănat cu o căsătorie, zise Bred, cu colțurile gurii răsucite într-un zâmbet subțire. − Mai mult a fost un joc continuu de "crezi că poți face asta". Și să fim serioși dar mama și tata ne-au lăsat niște standarde destul de înalte cu care să comparăm căsătoria. Nu sunt mulți care să se potrivească cu ce au avut ei.

      Ea privi din nou în derivă dar momentul special a trecut. − Nu-mi ești deloc de ajutor.

      − Chiar vreau să fiu, Tilli. Povestește-mi despre Bal.

      − Să nu mai folosi numele ăsta ridicol niciodată. Și cred că am fost destul de clară că nu vreau să discut despre asta.

      − Tăcerea ta doar înrăutățește lucrurile, să știi. Lași oamenii să-și folosească prea mult imaginația. Vini reconstruiește în mintea ei tot felul de posibilități, inclusiv orgii între oameni și androizi.

      − Bred, spuse Tyla cu dinții încleștați, − Vreau să o concediezi.

      − Ăăă! Cine?

      − Pe doctorița aia. Vreau să o concediezi imediat.

      Acest lucru sună serios, se gândi Bred. − De ce ar trebui să fac asta?

      − Pentru că mă irită, de aceea. Și o înnebunește și pe căpitan. În plus, îți cere întotdeauna să o dai afară, nu-i așa?

      − Ăsta e doar un joc pe care îl jucăm noi. Nici unul dintre noi nu e serios. Și asta e nava mea - așa că voi ține pe salariu echipajul care îmi place mie.

      − Ai spus că aș putea să conduc eu Vânătoarea.

      − Desigur, a răspuns Bred, − pentru că nu dau doi bani pe aceste jocuri prostești pe care le joacă prietenii tăi din Societate. Dacă nu ar fi fost Vânătoarea de Comori, mama și tata ar mai fi încă în viață azi.

      A văzut-o chircindu-se la acea lovitură necinstită. Am venit aici să o înveselesc, nu să o rănesc mai tare, își spuse el și imediat schimba tactica. − Dar tu ești responsabilă doar de Vânătoare. Încă plătesc salarii acestor femei. Și chiar dacă aș concedia-o, nu pot să o dau afară în hiperspațiu - ar trebui să o lăsăm undeva, și asta ne-ar abate mult timp din Vânătoare.

      El zâmbi șmecherește. − În afară de asta, unde aș găsi un alt doctor în părțile astea care să fie la fel de bună să mă... consulte?

      Fără voia ei, Tyla a lăsat să-i apară un zâmbet pe față. Făcu un efort real pentru a nu-și lăsa colțurile gurii să se ridice și aproape a reușit. − Bine, Bred, ai câștigat. Poate să rămână. Dar să n-o văd în față.

      − Bine. Sper doar să nu te îmbolnăvești. Promiți să ieși din cabină cândva în următoarele câteva luni? Va fi destul de plictisitor aici, fără tine.

      Tyla închise ochii pentru o secundă, îi deschide și se uită la fratele ei cu capul înclinat amuzant într-o parte. − Bruder mein, oftă ea, − sunt momente când chiar nu te înțeleg.

      Bred se ridică și se îndreptă spre ușă. − Nici măcar să nu încerci, Tilli. Nu merit.

      − Și nu-mi mai spune așa! Strigă ea pe când ușa se închise în spatele lui.

      ***

      Bred avuse dreptate; lucrurile chiar au devenit plicticoase în cabina ei, cu doar două călătorii scurte în fiecare zi pentru a cere mesele gata pregătite de la Bucătărie, când era foarte probabil să nu fie nimeni altcineva pe acolo. Nu erau chiar atât de multe cărți pe care le-ar putea citi în biblioteca aparent nelimitată a lui Honey B. Nu erau chiar atât de multe holi-uri pe care le-ar putea vedea singură. Tyla deVrie era un animal social. Ea trebuia să interacționeze cu oamenii, chiar dacă singurii din jurul ei erau fratele și echipajul lui, în fața căruia se făcuse de râs așa de tare.

      După patru zile de izolare, Tyla și-a părăsit cabina și a înotat în spate înspre Camera Rec, centrul activității sociale a navei. În mod surprinzător, camera era pustie, cu excepția lui Dru Awa-om-anoth, care plutea ca întotdeauna într-un colț compunându-și Cântecele ei.

      Tyla se uită în jur. − Scuză-mă, Dru, dar unde sunt ceilalți?

      − Căpitanul stă de cart în Sectorul de Control.