Vânătoarea De Comori. Stephen Goldin
Читать онлайн книгу.
care nu permitea nicio aderență pentru picioare. Au încercat să urce înapoi, dar au reușit să urce doar un metru înainte de a aluneca din nou până jos.
Ploaia curgea mai tare și vizibilitatea era dificilă. Ei bâjbâiau în jurul lor. Toate dealurile s-au transformat în sticlă, stânci plane ridicându-se la sute de metri deasupra capului gemenilor, din sticlă deplină, cu totul de netrecut. Erau într-un canion îngust, doar cu o mică cărare la picioarele lor, conducându-i mai departe pe podeaua abisului.
Ploaia era acum de o intensitate orbitoare. Era imposibil să vezi la mai mult de un metru înainte. Vântul și-a întărit puterea și a scăzut temperatura aerului chiar mai mult. Bred luă mâna Tylei. − Haide, nu putem sta aici așa.
Alergară de-a lungul fundului văii - singura cale deschisă pentru ei. Ploaia făcuse drumul alunecos. Căzură, se ridicară și căzură din nou, căci picioarele lor călcau aiurea. Ploaia continua să vină, udându-i leoarcă fără încetare, iar hainele lor se lipiseră de ei ca o a doua piele.
Tyla s-a încovoiat. − Ooo. Au.
− Ce s-a întâmplat?
− Am o crampă la stomac. Se opri îndoită de spate, ținându-se de stomac și gemând încet.
Bred a simțit și el, la fel, clești fierbinți rupând mușchi și piele și arzând din adâncul stomacului.
Apa a umplut mica prăpastie. Deja le ajunse până la glezne. Se întinse și lua mâna surorii lui încă o dată. − Trebuie să continuăm să ne mișcăm.
Ploaia se trasnformă acum în grindină. Pietre de grindină se spărgeau de corpurile lor, iar grindina asta parca e aprinsă și arde pielea atunci când se ating de ea și se izbesc cu un impact amețitor. Bred și Tyla nu mai gândeau, și începeau să reacționeze instinctiv.
Apoi potopul. Apăru urlând prin canion ca un pumn de uriaș, prinzându-i din spate și măturându-i de pe picioare. Pereții canionului erau înalți și netezi, iar cerul era doar un zvon negru ca smoala suspendat undeva deasupra lor, dacă ar fi îndrăznit să se uite cu totul în sus. Apa bolborosea și fierbea cu furie rece peste tot și peste ei. Au lovit apa cu furie pentru a-și păstra capetele deasupra. Pietrele de grindină, ca ouăle de găină, le zdruncinau craniile.
O gaură în peretele de sticlă de lângă ei. Bred îl apucă, îl prinse, se întoarse înapoi și își trase sora în spatele lui. În afara acestei peșteri mici, apele inundației se aruncă mai departe și furtuna continuă.
Înăuntru, găsiră puțină relaxare din aceste chinuri. Frigul era un monstru ce mușca din ei cu dinți de gheață și îi înfășura cu mâini de ger. Aproape înainte să se poată gândi, apa care le acoperea trupurile îngheță într-o pătură de gheață. În ciuda nevoii lor disperate de oxigen, s-au ridicat și s-au mutat mai adânc în peșteră, luptându-se să nu devină statui înghețate. Au fugit mai departe în adâncurile întunecate ale pasajului.
Ochi roșii mici, ochi roșii ca mărgelele, uitându-se, privindu-i în timp ce alergă. Întotdeauna în perechi, fără să clipească, acei micuți ochi roșii. Urmărindu-i. Umpleau cavitățile și găurile din pereții peșterii cu pionezele lor roșii. Zgomote mici chițăitoare. Rozătoare, o armată de rozătoare invizibile și mici, invizibile, cu excepția acelor ochi roșii, roșii. Urmărindu-i.
Crampele de la stomac s-au dublat în intensitate. Tyla a căzut la pământ de durere. Corpul ei a început să înghețe. Bred a îngenuncheat alături de ea, luptându-se pentru a împiedica gheața să se formeze pe el în timp ce o culegea de pe ea cu unghiile. El a ridicat-o și amândoi și-au reluat alergarea, așa aplecați, și suferind de durere. Tunelul era întunecat și nu vedeau niciun centimetru în fața lor - doar acei ochi roșii pe lângă ei. Urmărindu-i.
Fără lumină, s-au izbit de peretele de la capătul pasajului. Deasupra lor, se ridica în sus un puț - și, la capătul lui, puteau vedea un cerc mic de lumină. Foarte sus, foarte departe. Se întoarseră și se uitară în spatele lor. O armată de ochi roșii, avansând flămândă. − Atunci o luăm în sus, spuse unul dintre ei - nu se știe sigur care.
Urcarea din iad a fost aproape la fel de rea ca iadul însuși. Monturi zgâriate și degete lipite de rocile mai reci decât gheața. Pielea lipită de stânca rece, care se rupea în timp ce se întindeau după alte lăcașe de apucat cu mâinile. Focul din adâncul stomacului. Inhalarea aerului care ardea cu frig și le făcea plămânii să-i usture. Expirația, făcea o ceață ce acoperea vizibilitatea.
Dar era o lumină acolo undeva. Mișcă. Mișcă-te spre lumină. Vezi, devine mai strălucitoare. Urcă. Cercul devine mai mare. Urcă, la naiba! Întinde-te. Întinde naibii mâna aia, poți s-o faci dacă încerci. Cerc mai mare.
A
J
U
N
S....
***
− Bine șefu’, dacă asta-i toată recunoștința pe care o am pentru că ți-am salvat viața, răsuna vocea cinică a lui Vini de la un milion de parseci, − atunci demisionez.
Bred își dădu seama că se holba la un panou luminos. Mâna lui s-a întins către el și, de fapt, a apucat gâtul doctorului. A clipit pe când strălucirea luminii îi făcea ochii să lăcrimeze și, cu mare durere și rigiditate, își întoarse capul. Stătea pe una din canapelele din Baza Medicală al lui Honey B, cu un cearceaf subțire care-i acoperea corpul de altfel gol. Tyla stătea tremurândă pe canapeaua de lângă el, de asemenea îmbrăcată într-un cearceaf. Gemea încet și făcea mișcări slabe cu mâinile.
Bred își luă mâna de la gâtul lui Vini. Încercă să spună ceva, dar gâtul lui era atât de uscat și de zgâriat încât nu mai ieșea nimic. Vini i-a observat dilema. − Pun pariu că gâtul tău arată destul de rău, a spus ea, luând o sticlă de apă distilată și storcând o mică picătură în gura lui. − V-am ținut tegumentele umezite, dar nu ați băut nimic de patru zile.
A fost așa de mult? Bred a foșnit apa în gură, lăsând-o să înmoaie uscăciunea țesuturilor. − Vini, spuse el după ce reușise să o înghită dureros: − Nu cred că ai arătat vreodată mai frumoasă ca acum.
− Mă flatați... Pun pariu că spuneți asta tuturor femeilor care vă salvează viața.
Ea și-a întors atenția profesională către Tyla, care tocmai și-a deschis ochii și privea la panoul luminos cu aceeași confuzie pe care o avuse și fratele ei. − Ușurel, soro, zise doctorul. − Te-ai întors în acel basm numit realitate. Stoarse mai multă apă distilată, iar Tyla o bău cu lăcomie.
− Înseamnă că tocmai am Visat, nu ? Tyla orăcăi în timp ce bău tot ce putu.
− Chiar la timp. Arbitrul a verificat - au existat modelele corecte de unde cerebrale, Mișcarea Rapidă a Ochilor, chiar și ceva somnambulism.
− Somn... asta înseamnă că am făcut chestii?
− S-ar putea spune asta, spuse Vini, întorcându-se de la pacient o clipă pentru a pune sticla de apă pe masă.
Ochii Tylei s-au lărgit. Încercase să se ridice, dar mușchii ei, slăbiți de lipsa hranei și a exercițiului fizic, refuzau să o asculte. Se împiedică și căzu înapoi pe canapea și privi spre doctor. − Ce făceam când ne-ai scos afară? întrebă ea cu o voce rigidă.
Vini se întoarse spre ea cu un hipospray în mână. − Nu te gândi la asta. Sunt doctor, și sunt foarte liberală. Ea a rearanjat cearceaful care s-a desprins parțial în timpul tentativei de deplasare a Tylei. − Acum vă voi da la amândoi un sedativ. S-ar putea să fi dormit foarte mult în ultimele zile, dar v-ați odihnit foarte puțin. Chestia asta ar trebui să vă lase să dormiți