Cartea Urantia. Urantia Foundation
Читать онлайн книгу.
a spaţiului pătruns şi nepătruns până deasupra Paradisului de Jos. Cele două tipuri de spaţiu curg prin canale regulatoare care le transmută şi în care se operează modificări făcând penetrabil spaţiul nepătruns şi reciproc, în ciclurile de contracţie şi de expansiune ale cosmosului.
11:6.3 (123.5) Spaţiul „nepătruns” semnifică spaţiul nepătruns de aceste forţe, energii, puteri şi prezenţe despre care ştim că există în spaţiul penetrat. Nu ştim dacă spaţiul vertical (rezervor) este menit să funcţioneze întotdeauna ca contrapondere a spaţiului orizontal (univers); nu ştim dacă există o intenţie creatoare în ceea ce priveşte spaţiul nepătruns. În realitate, noi ştim foarte puţin în ceea ce priveşte rezervoarele spaţiului; ştim doar că ele există şi că par să contrabalanseze ciclurile de expansiune-contracţie spaţiale ale universului universurilor.
11:6.4 (123.6) Fazele ciclurilor de respiraţie ale spaţiului durează ceva mai mult de un miliard de ani pe Urantia. Pe parcursul unei faze, universurile sunt în expansiune; pe parcursul fazei următoare ele se contractă. Spaţiul penetrat se apropie acum de punctul median al fazei sale de expansiune, în timp ce spaţiul nepătruns se apropie de punctul median al fazei sale de contracţie, şi noi suntem informaţi că în prezent limitele extreme ale celor două extensiuni ale spaţiului sunt, teoretic, aproape echidistante de Paradis. Rezervoarele spaţiului nepătruns se întind acum pe verticală deasupra Paradisului de Sus şi dedesubtul Paradisului de Jos la fel de departe ca spaţiile penetrate ale universului care se întind orizontal la exteriorul Paradisului periferic până la al patrulea nivel al spaţiului exterior şi chiar mai departe.
11:6.5 (124.1) Timp de un miliard de ani măsuraţi pe Urantia, aceste rezervoare ale spaţiului se contractă, în timp ce universul principal şi activităţile energetice ale întregului spaţiu orizontal sunt în expansiune. Trebuie deci ceva mai mult de doua miliarde de ani măsuraţi pe Urantia pentru a completa întregul ciclu de expansiune-contracţie.
7. Funcţiunile spaţiale ale paradisului
11:7.1 (124.2) Spaţiul nu există pe nici una din suprafeţele Paradisului. Dacă am „privi” direct la zenit de la suprafaţa Paradisului de Sus, nu am vedea nimic altceva decât un du-te vino al spaţiului nepătruns sau plecând; în acest moment el soseşte. Spaţiul nu atinge Paradisul; numai zonele liniştite ale spaţiului median ajung în contact cu Insula centrală.
11:7.2 (124.3) Paradisul este nucleul efectiv imobil al zonelor comparativ liniştite, care există între spaţiul pătruns şi spaţiul nepătruns. Geografic, aceste zone par a fi o extensie relativă a Paradisului, însă se produc probabil câteva mişcări. Ştim foarte puţine lucruri despre ele, însă observăm că aceste zone de mişcare spaţial încetinită separă spaţiul penetrat şi spaţiul nepătruns. Zone similare au existat între diversele nivele ale spaţiului penetrat, însă ele au devenit mai puţin liniştite.
11:7.3 (124.4) Profilul unei secţiuni verticale a spaţiului total ar fi ceva de genul unei cruci tip Malta ale cărei braţe orizontale ar reprezenta spaţiul penetrat (universul) iar braţele verticale spaţiul nepătruns (rezervorul). Ariile aflate între cele patru braţe le separă cam la fel ca zonele unui spaţiu median care separă spaţiul penetrat de spaţiul nepătruns. Aceste zone liniştite ale spaţiului median devin din ce în ce mai vaste pe măsură ce distanţa lor de Paradis creşte; în cele din urmă, ele înconjoară marginile întregului spaţiu şi închid în mod ermetic atât rezervoarele spaţiului, cât şi totalitatea extensiei orizontale a spaţiului penetrat.
11:7.4 (124.5) Spaţiul nu este nici o stare subabsolută în interiorul Absolutului Necalificat, nici prezenţa acestui Absolut, nici o funcţiune a Ultimului. Este un dar al Paradisului. Noi credem că spaţiul marelui univers şi acela al tuturor regiunilor exterioare este efectiv pătruns de puterea spaţiului ancestral a Absolutului Necalificat. Acest spaţiu penetrat se întinde orizontal către exterior, din apropierea Paradisului periferic până la al patrulea nivel al spaţiului exterior şi dincolo de periferia universului principal; însă cât de departe se întinde, asta nu ştim.
11:7.5 (124.6) Dacă vă imaginaţi un plan în formă de V, finit însă neînchipuit de mare, situat în unghi drept faţă de cele doua suprafeţe superioare şi inferioare ale Paradisului şi al cărui punct ar fi aproape tangent cu periferia Paradisului, iar apoi dacă aţi vizualiza acest plan în revoluţie eliptică în jurul Paradisului, atunci această revoluţie ar delimita într-un mod brutal volumul spaţiului penetrat.
11:7.6 (124.7) Există o limită superioară şi o limită inferioară a spaţiului orizontal faţă de orice amplasament în univers. Dacă am putea merge destul de departe în unghi drept faţă de planul Orvontonului, fie în sus fie în jos, am întâlni în cele din urmă limita inferioară sau superioară a spaţiului penetrat. În interiorul dimensiunilor cunoscute ale universului principal, aceste limite se îndepărtează din ce în ce mai mult una de alta pe măsură ce distanţa de Paradis creşte. Spaţiul se restrânge, şi se restrânge ceva mai repede decât planul creaţiei, adică acela al universurilor.
11:7.7 (125.1) Zonele relativ liniştite dintre nivelele spaţiului, ca aceea care separă cele şapte suprauniversuri ale primului nivel de spaţiul exterior, sunt enorme regiuni eliptice în care activităţile spaţiale sunt în repaus. Aceste zone separă vastele galaxii care se învârt cu mare viteză în procesiunea ordonată în jurul Paradisului. Puteţi vizualiza primul nivel al spaţiului exterior, în care nenumărate universuri sunt acum în curs de formare, ca o vastă procesiune de galaxii învârtindu-se în jurul Paradisului, limitată în sus şi în jos de zonele liniştite ale spaţiului median şi mărginite în interior şi exterior de zonele spaţiului relativ liniştite.
11:7.8 (125.2) Un nivel al spaţiului funcţionează deci ca o regiune eliptică de mişcare înconjurată din toate părţile de o linişte relativă. Aceste relaţii între mişcare şi repaus constituie o cale de spaţiu curb de minimă rezistenţă la mişcare. Această cale este urmată universal de forţa cosmică şi energia emergentă pe parcursul circulaţiei lor fără sfârşit în jurul Insulei Paradisului.
11:7.9 (125.3) Această zonare alternativă a universului principal, însoţită de fluxul alternativ al galaxiilor în sensul acelor de ceasornic şi în sens invers, este un factor de stabilizare al gravitaţiei fizice destinat să împiedice ca presiunea gravitaţiei să nu se accentueze până în punctul în care ar produce un efect de dezagregare şi de dispersare. Acest dispozitiv exercită o influenţă antigravitaţională şi acţionează ca o frână asupra vitezelor care, altfel, ar fi primejdioase.
8. Gravitaţia paradisului
11:8.1 (125.4) Atracţia ineluctabilă a gravitaţiei atinge efectiv toate lumile din toate universurile întregului spaţiu. Gravitaţia este constrângerea atotputernică a prezenţei fizice a Paradisului. Gravitaţia este coarda omnipotentă la care sunt acroşate stelele strălucitoare, sorii scânteietori şi sferele care se învârt şi care constituie veşmântul fizic universal al Dumnezeului etern, care este totul, care umple toate lucrurile şi în care toate lucrurile subzistă.
11:8.2 (125.5) Centrul şi punctul focal al gravitaţiei materiale absolute este Insula Paradisului, completată de corpurile de gravitaţie obscure care încercuiesc Havona şi echilibrată de rezervoarele spaţiului situate deasupra şi dedesubt. Toate emanaţiile cunoscute ale Paradisului de Jos răspund inevitabil şi infailibil la atracţia gravitaţiei centrale operând asupra circuitelor nesfârşite ale nivelelor eliptice ale spaţiului maestrului univers. Tendinţa epocilor, curbura cercului şi ciclul marii elipse caracterizează toate formele cunoscute ale realităţii cosmice.
11:8.3 (125.6) Spaţiul nu răspunde la gravitaţie, dar acţionează asupra gravitaţiei ca un echilibror. Fără perna spaţiului, un efect exploziv ar îndepărta toate corpurile spaţiale învecinate. Spaţiul penetrat exercită, de asemenea, o influenţă de antigravitaţie asupra gravitaţiei