Cartea Urantia. Urantia Foundation
Читать онлайн книгу.
2. Perfecţiunea eternă a Tatălui
2:2.1 (35.5) Chiar şi profeţii voştri din vechime înţelegeau natura circulară eternă, fără început şi sfârşit, a Tatălui Universal. Dumnezeu este literalmente veşnic prezent în universul universurilor. El locuieşte în clipa prezentă cu întreaga sa maiestate absolută şi măreţie eternă. „Tatăl are viaţă în sine însuşi şi această viaţă este viaţă veşnică.” De-a lungul eternităţii vremurilor, Tatăl a fost cel „care a dat viaţă la toate.” În integritatea divină există o perfecţiune infinită. „Eu sunt Domnul; eu nu mă schimb.” Cunoaşterea noastră asupra universului universurilor revelează nu numai că el este Tatăl luminilor, dar şi că, în modul în care conduce problemele interplanetare, „nu există nici variabilitate, nici umbră de schimbare.” El „proclamă sfârşitul încă de la început.” El spune: „Ţelul meu va dăinui. Voi duce la bun sfârşit tot ceea ce îmi place” „conform ţelului etern pe care l-am stabilit în Fiul meu.” Astfel, planurile şi scopurile Primei Surse-Centru sunt la fel cu ea însăşi, eterne, perfecte şi pe veci neschimbătoare.
2:2.2 (35.6) Există o deplinătate finală şi o perfectă plenitudine în ordinele Tatălui. „Tot ceea ce face Dumnezeu va dăinui pe vecie. Nu mai este nimic de adăugat şi nimic de luat.” Tatăl Universal nu se căieşte de intenţiilor sale originare de înţelepciune şi perfecţiune. Planurile sale sunt ferme, părerea sa este imuabilă, iar acţiunile sale sunt divine şi infailibile. „În viziunea sa, o mie de ani sunt ca ziua de ieri care s-a dus şi ca o veghe în noapte.” Perfecţiunea divinităţii şi întinderea eternităţii sunt pentru totdeauna mai presus de deplina cuprindere a minţii delimitate şi restrânse a muritorilor.
2:2.3 (36.1) Reacţiile unui Dumnezeu imuabil, în executarea planului său etern pot să varieze în funcţie de atitudinea schimbătoare şi de mintea nestatornică a inteligenţelor sale create. Altfel spus, aceste reacţii pot varia în aparenţă şi superficial. Însă, mai jos de suprafaţă şi sub orice manifestări exterioare, intenţia invariantă, planul perpetuu al eternului Dumnezeu rămâne încă mereu prezent.
2:2.4 (36.2) În afară, în universuri, perfecţiunea nu poate fi decât un termen relativ, însă, în universul central şi mai ales în Paradis, perfecţiunea este nedivizată; în anumite faze, ea este chiar absolută. Manifestările Trinităţii aduc variaţie spectacolului perfecţiunii divine, însă nu o atenuează.
2:2.5 (36.3) Perfecţiune primordială a lui Dumnezeu nu constă într-o presupusă dreptate, ci mai degrabă în perfecţiunea inerentă bunătăţii naturii sale divine. El este final, complet şi perfect. Nimic nu lipseşte frumuseţii şi perfecţiunii caracterului său just. Şi întreaga orânduire a existenţelor vii de pe lumile spaţiului este centrată în planul divin de ridicare a tuturor creaturilor înzestrate cu voinţă până la un destin înalt, experienţa împărtăşirii perfecţiunii paradisiace a Tatălui. Dumnezeu nu este nici centrat pe sine, nici conţinut în sine. El nu conteneşte a se revărsa peste creaturile conştiente de ele însele din vastul univers al universurilor.
2:2.6 (36.4) Dumnezeu este veşnic şi infinit perfect. El nu poate să cunoască personal imperfecţiunea ca pe o experienţă proprie, însă el împărtăşeşte realmente conştiinţa întregii experienţe a imperfecţiunii tuturor creaturilor care luptă în universurile evolutive ale tuturor Fiilor Creatori ai Paradisului. Atingerea personală şi eliberatoare a Dumnezeului perfecţiunii învăluie cu umbra sa inima tuturor muritorilor care s-au ridicat până la nivelul universal al discernământului moral, şi pune în circuit naturile lor. În felul acesta, cât şi prin contactele prezenţei sale divine, Tatăl Universal participă efectiv la experienţele pe care toate fiinţele morale din tot universul le fac cu imaturitate şi imperfecţiune de-a lungul carierei lor evolutive.
2:2.7 (36.5) Limitările umane, răul potenţial, nu sunt parte a naturii divine. Însă experienţa muritoare cu răul şi toate relaţiile umane cu el fac cu siguranţă parte dintr-o realizare de sine mereu mai extinsă a lui Dumnezeu prin intermediul copiilor timpului - creaturile învestite cu responsabilitate morală care au fost create sau dezvoltate de fiecare din Fiii Creatori ce ies din Paradis.
3. Justeţe şi dreptate
2:3.1 (36.6) Dumnezeu este drept; prin urmare, el este just. „Domnul este drept în toate căile sale.” „Nu am făcut fără motiv tot ceea ce am făcut, spune Domnul.” „Judecata Domnului este cu totul adevărată şi dreaptă.” Justeţea Tatălui Universal nu poate fi influenţată de faptele şi de realizările creaturilor sale, „căci nu există nedreptate în Domnul nostru Dumnezeu, nici deosebire de persoane, nici acceptare de daruri.”
2:3.2 (36.7) Cât este de inutil şi de pueril să se pretindă de la un asemenea Dumnezeu să îşi modifice hotărârile sale imuabile, pentru a evita justele consecinţe ale operării înţeleptelor lui legi naturale şi ale justelor lui porunci spirituale. „Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu se ia în derâdere, căci ce va semăna un om, aia va şi culege.” Este adevărat, chiar şi atunci când această dreptate face să se strângă recolta faptelor rele, această dreptate divină este întotdeauna moderată de îndurarea. Înţelepciunea infinită este arbitrul etern care determină proporţiile de dreptate şi de milostenie care vor fi împărţite în orice circumstanţă dată. Ceea mai mare pedeapsă (care este în realitate o consecinţă inevitabilă) pentru nelegiuire şi pentru rebeliune deliberată contra guvernării lui Dumnezeu, este pierderea existenţei ca supus individual al acelei guvernări. Rezultatul final al păcatului intenţionat este anihilarea. În ultimă analiză, indivizii care sunt identificaţi cu păcatul s-au distrus pe ei înşişi, devenind întru totul ireali prin faptul că au adoptat inechitatea. Cu toate acestea, dispariţia efectivă a acestor creaturi este întotdeauna amânată până când rânduiala stabilită a dreptăţii curentă în universul respectiv a consimţit pe deplin la aceasta.
2:3.3 (37.1) Încetarea existenţei este de obicei decretată la judecata regatului sau a regatelor, care are loc într-o epocă de distribuire. Pe o lume aşa cum este Urantia, ea are loc la sfârşitul unei distribuiri planetare. În astfel de momente, încetarea existenţei poate fi decretată prin acţiunea coordonată a tuturor tribunalelor de jurisdicţie, mergând de la consiliul planetar, trecând prin curţile Fiului Creator, până la tribunalele judecăţii ale Celor Îmbătrâniţi de Zile. Decizia de disoluţie pleacă de la curţile superioare ale suprauniversului ca urmare a unei confirmări neîntrerupte a acuzaţiei provenind din sfera de rezidenţă a răufăcătorului. Şi apoi, când sentinţa de anihilare a fost confirmată sus, execuţia are loc printr-un act direct al judecătorilor care se găsesc în sediul suprauniversului şi care activează de acolo.
2:3.4 (37.2) Când această sentinţă este definitiv confirmată, fiinţa identificată cu păcatul devine instantaneu ca şi cum nu existase. O astfel de soartă nu comportă nici o reînviere; ea este perpetuă şi eternă. Factorii energetici vii ai identităţii se dizolvă, prin transformările timpului şi prin metamorfozele spaţiului, în potenţialele cosmice din care au apărut anterior. Cât despre personalitatea celui nelegiuit, ea se găseşte privată de un vehicul vital continuu din pricina nereuşitei creaturii în alegerile şi în deciziile finale care i-ar fi asigurat viaţa eternă. Când îmbrăţişarea continuă a păcatului de către mintea asociată culminează în autoidentificarea completă cu nelegiuirea, atunci, după încetarea vieţii şi disoluţia cosmică, această personalitate izolată este absorbită în suprasufletul creaţiei şi devine o fracţiune a experienţei evolutive a Fiinţei Supreme. Ea nu mai apare niciodată ca personalitate. Identitatea sa devine ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Dacă este vorba de o personalitate locuită de un Ajustor, valorile spirituale ale experienţei supravieţuiesc în realitatea Ajustorului care continuă să existe.
2:3.5 (37.3) Cu prilejul oricărei dispute din univers dintre două nivele actuale de realitate, personalitatea de pe nivelul superior