Cartea Urantia. Urantia Foundation
Читать онлайн книгу.
ceea ce este echitabil.
2:3.6 (37.4) Regula Fiilor Creatori din universurile locale constă în a crea şi a spiritualiza. Aceşti Fii se dedică executării efective a planului paradisiac de ascensiune progresivă a muritorilor, reabilitării rebelilor şi a răugânditorilor. Însă, când toate aceste eforturi mărinimoase au fost definitiv respinse, hotărârea finală de disoluţie este executată de forţe ce acţionează sub jurisdicţia Celor Îmbătrâniţi de Zile.
4. Îndurarea divină
2:4.1 (38.1) Îndurarea este pur şi simplu justiţie temperată de acel soi de înţelepciune care izvorăşte din perfecta cunoaştere şi completa recunoaştere a slăbiciunii naturale a creaturilor finite şi a neajunsurilor datorate mediului lor. „Dumnezeul Nostru este plin de compasiune, mărinimos, îndurător şi plin de milostenie.” De aceea „oricine va face apel la Domnul va fi salvat,” „ căci el va ierta cu prisosinţă.” „Îndurarea Domnului merge din veşnicie în veşnicie.” Da, „îndurarea dăinuie de-a pururea”. „Eu sunt Domnul care aplică bunăvoinţa afectuoasă, judecata şi dreptatea pe pământ, căci în aceste lucruri îmi găsesc plăcerea.” „Nu îi rănesc cu plăcere şi nici nu îi fac să sufere pe copiii oamenilor,” deoarece sunt „Tatăl cel plin de îndurare şi Dumnezeul oricărei consolări.”
2:4.2 (38.2) Dumnezeu este binevoitor din fire, compătimitor prin natura sa şi mereu plin de milă. Nu este niciodată necesar să facem apel la vreun fel de influenţă pentru a obţine bunăvoinţa sa afectuoasă. Nevoia creaturilor este în întregime suficientă pentru a da liber curs tandrei sale compătimiri şi graţiei sale salvatoare. De vreme ce Dumnezeu ştie totul despre copiii săi, îi este uşor să-i ierte. Cu cât omul îl înţelege mai bine pe semenul său, cu atât îi este mai uşor să îl ierte şi chiar să îl iubească.
2:4.3 (38.3) Numai discernământul unei înţelepciuni infinite îi dă posibilitatea unui Dumnezeu al dreptăţii să acorde atât dreptate, cât şi compasiune în oricare dintre situaţiile universului. Tatăl ceresc nu este niciodată sfâşiat de atitudini contradictorii faţă de copiii săi din univers. Dumnezeu nu este niciodată victima antagonismelor în modul său de a vedea. Atotcunoaşterea lui Dumnezeu dirijează infailibil liberul său arbitru în alegerea conduitei sale în univers pentru a satisface perfect, simultan, şi egal cerinţele tuturor atributelor sale divine şi calităţile infinite ale naturii sale eterne.
2:4.4 (38.4) Îndurarea este vlăstarul natural şi inevitabil al bunătăţii şi al iubirii. I-ar fi imposibil naturii bune a unui Tată iubitor să refuze înţeleapta acordare a graţiei fiecărui membru al fiecărui grup al copiilor săi din univers. Justiţia eternă şi îndurarea divină îmbinate constituie ceea ce în experienţa umană s-ar numi nepărtinire.
2:4.5 (38.5) Îndurarea divină reprezintă o tehnică nepărtinitoare pentru ajustarea nivelelor de perfecţiune şi de imperfecţiune ale universului. Îndurarea este justiţia Supremaţiei adaptată la situaţiile finitului în evoluţie, dreptatea eternităţii modificată pentru a face faţă intereselor superioare şi bunăstării universale a copiilor timpului. Îndurarea nu este o violare a dreptăţii, ci mai degrabă o interpretare comprehensivă a exigenţelor justiţiei supreme, atunci când ea este imparţial aplicată fiinţelor spirituale subordonate şi creaturilor materiale din universurile evolutive. Îndurarea este justiţia Trinităţii Paradisului, aplicată cu înţelepciune şi cu iubire multiplelor inteligenţe ale creaţiilor timpului şi spaţiului, aşa cum această justiţie este formulată de înţelepciunea divină şi determinată de mintea atotcunoscătoare şi de liberul arbitru suveran al Tatălui Universal şi al tuturor Creatorilor săi asociaţi.
5. Iubirea lui Dumnezeu
2:5.1 (38.6) ”Dumnezeu este iubire.” Drept urmare, singura sa atitudine personală faţă de problemele universului este întotdeauna o reacţie de afecţiune divină. Tatăl ne iubeşte îndeajuns de mult ca să ne dea din viaţa sa. „El face ca soarele său să răsară asupra celor răi şi a celor buni şi trimite ploaia sa asupra celor drepţi şi a celor nedrepţi.”
2:5.2 (39.1) Este greşit a crede că Dumnezeu este făcut să-i iubească pe copiii săi datorită sacrificiilor Fiilor săi sau intervenţiei creaturilor sale subordonate, „căci însuşi Tatăl vă iubeşte.” Tocmai ca urmare a acestei afecţiuni paterne, Dumnezeu trimite pe minunaţii Ajustori să locuiască minţile oamenilor. Iubirea lui Dumnezeu este universală. „Cine vrea, poate să vină.” El ar vrea” să-i vadă pe toţi oamenii salvaţi şi ajunşi la cunoaşterea adevărului.” „El nu doreşte ca nici unul dintre ei să piară.”
2:5.3 (39.2) Creatorii sunt primii tentaţi să salveze omul de rezultatele dezastruoase ale încălcărilor prosteşti ale legilor divine. Prin natură, iubirea lui Dumnezeu este o afecţiune paternă. Deci, uneori „el ne dojeneşte spre folosul nostru, pentru ca noi să ne putem împărtăşi din sfinţenia sa.” Chiar şi toiul probelor voastre dure, aduceţi-vă aminte că „în toate suferinţele, el suferă odată cu noi.”
2:5.4 (39.3) Dumnezeu este divin binevoitor faţă de păcătoşi. Când rebelii revin pe calea dreaptă, ei sunt primiţi cu compasiune, „deoarece Dumnezeu va ierta din abundenţă.” „ Eu sunt cele care şterge păcatele voastre de dragul meu şi nu îmi voi aminti de păcatele voastre.” „Vedeţi ce fel de iubire ne-a acordat Tatăl, pentru ca noi să fim numiţi fiii lui Dumnezeu.”
2:5.5 (39.4) La urma urmei, cea mai mare dovadă a bunătăţii lui Dumnezeu precum şi raţiunea supremă de a-l iubi este darul Tatălui care locuieşte în noi - Ajustorul care aşteaptă cu atâta răbdare ceasul în care el şi voi veţi fi făcuţi una, pe vecie. Cu toate că nu îl puteţi găsi pe Dumnezeu prin căutare, dacă vă veţi supune îndrumărilor spiritului lăuntric, veţi fi neabătut călăuziţi pas cu pas, viaţă după viaţă, prin universuri şi prin epoci succesive, până când veţi sta în cele din urmă în prezenţa personalităţii paradisiace a Tatălui Universal.
2:5.6 (39.5) Câtă nechibzuinţă din partea voastră să nu-l adoraţi pe Dumnezeu numai pentru că limitările naturii umane şi neajunsurile creaţiei voastre materiale vă împiedică să îl vedeţi. Între voi şi Dumnezeu este o distanţă imensă (de spaţiu fizic) de străbătut. Există de asemenea o mare prăpastie, cauzată de diferenţe spirituale, care trebuie trecută. Însă, indiferent de tot ceea ce vă separă fizic şi spiritual de prezenţa personală a Dumnezeului din Paradis, opriţi-vă şi meditaţi asupra faptului solemn că Dumnezeu trăieşte în voi. În felul său propriu, el a construit deja un pod peste abis. El a trimis ceva din el, spiritul său, pentru a trăi în voi şi a suferi împreună cu voi în timp ce vă urmaţi cariera eternă în univers.
2:5.7 (39.6) Găsesc uşor şi agreabil să ador pe cineva care este atât de mare şi în acelaşi timp se dezvăluie cu atâta afecţiune unei slujiri înălţătoare pe lângă umilele sale creaturi. Este firesc să iubesc pe cineva care are atâta putere de a crea şi de a-şi controla creaţia şi care, totuşi, este atât de desăvârşit în bunătatea lui şi atât de statornic în bunăvoinţa sa afectuoasă care ne acoperă cu umbra ei. Cred că l-aş iubi pe Dumnezeu tot atât de mult şi dacă nu ar fi fost atât de mare şi atât de puternic, câtă vreme ar fi atât de bun şi atât de îndurător. Cu toţii îl iubim pe Tatăl, mai mult pentru natura sa decât pentru nemaiîntâlnitele sale atribute.
2:5.8 (39.7) Atunci când îi observ pe Fiii Creatori şi pe administratorii lor subordonaţi luptând cu atâta bărbăţie contra multiplelor dificultăţi ale timpului, inerente evoluţiei universurilor spaţiului, descopăr că port acestor conducători secundari ai universurilor o mare şi profundă afecţiune. La urma urmei, cred că toţi, inclusiv muritorii tărâmurilor, îl iubim pe Tatăl Universal şi pe toate celelalte fiinţe divine şi umane, deoarece ne dăm seama că aceste personalităţi ne iubesc cu adevărat. Experienţa